De-ar fi fost teleportarea la îndemână, m-aș fi dus la British Museum să văd cu ochii mei, în camera 41, comoara Sutton Hoo din Suffolk, după numele locului în care tânăra văduvă Edith Pretty a convins în 1939 un excavatorist să sape, crezând că va da de ruinele unui cimitir antic. Netflix mijlocește, însă, prin intermediul lungmetrajului „The Dig”, o întâlnire cu povestea descoperirii unei navei de război anglo-saxone pline de tot felul de artefacte din aur și argint, datând de prin secolul 7, lângă rămășițele regelui Rædwald.
Cum se transformă povestea unei descoperiri arheologice epocale într-un soi de dramă romantică e simplu: filmul regizat de Simon Stone („The Daughter”) după scenariul scris de Moira Buffini („Jane Eyre”, „Harlots”) pornește de la istoria romanțată prezentată în romanul „The Dig”, scris de John Preston, nepotul lui Peggy Piggott, soția lui Stuart Piggott, devenit ulterior profesor de arheologie la Edinburgh). Peggy (cunoscută din 1957 drept Margaret Guido, după căsătoria cu arheologul italian Luigi Guido, una dintre cele mai importante specialiste în arheologie, cu o carieră ademică bogată pe parcursul a 60 de ani) a fost prima care-ar fi descoperit obiectele din aur din camera funerară de pe acea navă de război, care ieșise la iveală după ce, la insistențele doamnei Pretty (la vremea cu pricina în vârstă de 56 de ani), arheologul autodidact Basil Brown (58 de ani) a condus escavările din grădina ei, dând de primele rămășițe ale navei și înțelegând importanța descoperirilor.
Filmul urmărește însă, inițial, relația dintre proprietara terenului, Edith Pretty, interpretată superbisim de Carrey Mulligan și excavatoristul Basil Brown, transformat într-un personaj taciturn, misterios, încăpățânat și sexi de Ralph Fiennes. În plan secundar sunt relația pseudo-romantică dintre Peggy Preston (jucată de Lily James) și nepotul ficțional al doamnei Pretty, Rory Lomax (Johnny Flynn), pe fondul mariajului ei dezechilibrat emoțional cu Stuart Piggott (Ben Chaplin), precum și relația lui Brown cu autoritățile, mai precis cu Charles Phillips (jucat de Ken Stott) de la British Museum care vine să preia cârma operațiunilor de la el.
Majoritatea personajelor sunt jucate de actori mai tineri decât persoanele pe care le evocă. Dar oricât ne-am răci gura de pomană semnalând lipsa filmelor cu personaje principale (mai ales femei) trecute de 50 de ani, în cazul „The Dig”, distribuția e cea care umple golurile lăsate de scenariu și face, alături de imagine, ca experiența de vizionare să fie un periplu melancolic prin anii 40, plăcut privirii.
Cum era de așteptat de la un titlu care implică săpături, istorie și diferențele emoționale dintre generații într-un cadru britanic înainte de-al Doilea Război Mondial, de prezentat unei audiențe generale pentru care se presupune că arheologia n-are cum aduce nimic sexi, între doamna Edith Pretty cea inteligentă și puternică în ciuda bolii sale de inimă și autodidactul deștept și muncitor Basil Brown (care inițial nu crede că săpăturile vor scoate la iveală cine știe ce, așa cum insista ea) se insinuează ceva mai mult decât o relație platonică, dezvoltată pe parcursul unei colabărări devenite apropiate și familiare (până și Robert, fiul doamnei Pretty, jucat de adorabilul îl vede drept o figură paternă), care nu duce la nimic mai mult. În realitate, între cei doi n-a fost nimic niciodată.
Carey Mulligan știe să redea singurătate, responsabilitate, eleganță, educație, clasă, suferință, suport, apropiere și distanță, reținere/ suprimarea oricăror puternice emoții, făcând din Edith Pretty un personaj captivant.
Ralph Fiennes e versat în jocul de situație, prezentându-ne un Basil Brown, simplu, din altă clasă socială, căsătorit cu May (Monica Dolan), integru, mândru, dar mereu la locul lui, inspirând, transpirând, râzând, lăsând în cele din urmă altcuiva creditele pentru meritele sale.
Lily James ne arată o Peggy ageră și luptătoare, capabilă și dornică de respectul colegilor de breaslă, iubirea și aprecierea soțului, dar mai ales de afirmarea independenței și traiul fără plictiseală.
Iar țesătura asta, în care diferite fire, senzații și intenții zboară de la unele la altele fără un alt liant în afară de combinația superficială dintre spațiul ăla fabulos, temă și costumele inspirate, dă mai degrabă senzația de rezumare a unui serial într-un film de văzut sub pătură după-amiază, cu ceaiul alături, pentru câte-un zâmbet firav sau un oftat cu prelingere de lacrimă.
Îi priesc cadrele largi și superbe la care apelează directorul de imagine Mike Eley, precum și montajul lui Jon Harris („T2 Trainspotting”, „Kick-Ass”) care prelungește starea de visare cu potriviri de frânturi de dialog pe alte imagini și trimite la substratul deloc criptic al săpatului adânc după ce ne face umani…
***
Doamnei Carey Mulligan, al cărei farmec străbate dincolo de orice rezoluție de ecran, îi datorăm o întâlnire: „The Dig”, din 29 februarie, pe Netflix. Și încă o sinceră apreciere pentru partitura ei total diferită din „Promising Young Woman”, dacă nu l-ați văzut deja.
TRAILER
Produs de: Magnolia Mae Films, in association with Clerkenwell Films
Distribuit de: Netflix (Jan. 15 in limited theatrical; Jan. 29 streaming)
Cu: Carey Mulligan, Ralph Fiennes, Lily James, Johnny Flynn, Ben Chaplin, Ken Stott, Archie Barnes, Monica Dolan, Eamon Farren, Paul Ready, Peter McDonald, Arsher Ali
Regie: Simon Stone
Scenariu: Moira Buffini, based on the novel by John Preston
Director de imagine: Mike Eley
Montaj: Jon Harris
Production designer: Maria Djurkovic
Costume: Alice Babidge
Muzica: Stefan Gregory
Filmul „Anul Nou care n-a fost”, premiat în festivaluri internaționale și...