Mi-a zis Scorsese să vă zic să le ziceți că e cum e… The Irishman

0
27
views
Robert De Niro cu ochi albaștri

„Ai vrea să fii parte din istorie?” îl întreabă Jimmy Hoffa (Președintele International Brotherhood of Teamsters din perioada 1958 – 1971) pe Frank Sheeran, un camionagiu devenit mâna dreaptă a liderului mafiot Russell Bufalino, care le-a făcut cunoștință, pentru a cimenta relația dintre interesele mafiote și banii celui mai mare sindicat nord-american. Răspunsul entuziast al lui Sheeran („da, pentru orice ai nevoie, sunt disponibil”) e motivația și justificarea unei vieți în slujba crimei organizate. Dar în „The Irishman” al lui Martin Scorsese, fiecare replică rostită de Al Pacino (Jimmy Hoffa), Robert De Niro (Frank Sheeran) și Joe Pesci (Russell Bufalino) și fiecare scenă care-i aduce împreună sau în duete cu Harvey Keitel (Angelo Bruno), Ray Romano (Bill Bufalino), Bobby Cannavale (Felix ‘Skinny Razor’ DiTullio) și alții, e un tribut adus talentului și carierei fiecăruia, o referință la anumite roluri, dar și o continuă contemplare și explorare a trecerii timpului, în viață și în cinema, într-unul din cele mai bune filme ale sale.

Scenariul semnat de Steven Zaillian (cu care Scorsese a lucrat în urmă cu 15 ani la „Gangs of New York”), inspirat de cartea „I Heard You Paint Houses” scrisă de Charles Brandt, căruia Sheeran i-a mărturisit că el e vinovat de moartea lui Hoffa (dat dispărut în 1975), e transformat de Scorsese într-o înșiruire colorată de amintiri, ca în orice poveste lungă spusă la gura sobei (sau la azil, ca în cazul de față), de un fost veteran de război, singur și decrepit, care-și arogă merite, în contextele diferite pe care le-a trăit, suspectat sau interpretat, din miezul unor alegeri care l-au ținut mai aproape de familia pe care a servit-o (Bufalino) decât de cea pe care și-a construit-o alături de cele două soții și cele patru fiice).

Folosindu-se de puterea transformării digitale pentru îmbătrânirea sau întinerirea personajelor (chiar dacă pe alocuri, oricât ai accepta convenția, pooate fi neplăcut), de metafora drumului – traseul lung de trei zile pe care Sheeran l-a făcut cu Bufalino către Detroit, la nunta avocatului William Bill Bufalino, vărul acestuia – Scorsese umple aproape 3 ore și jumătate cu dialoguri spumoase, întâlniri, crime, flashback-uri, imagini de arhivă (unele reale, altele manufacturate) din 30 de ani de istorie în care celor „de sus” (Cosa Nostra și CIA) nu li se menționează niciodată numele direct, dar li se pun sub semnul întrebării și al îndoielii relația și suspiciunile de implicare în jocurile politice și economice (criza rachetelor din Cuba, asasinarea lui Kennedy, căpușarea Teamsters și a sindicatelor, ridicarea Las Vegas, scandalul Watergate).

Frank e un fost veteran de război care a luptat în Italia (Sicilia), devenit camionagiu, care a început să facă bani din vânzarea de carne pe sub mână și care scapă de pedeapsă cu ajutorul unui avocat (Bill Bufalino, jucat fabulos de Ray Romano) care-l prezintă vărului său, șeful clanului Bufalino (un Joe Pesci excepțional ca mentor, reținut, calculat) care-i face cunoștință mai departe cu Agelo Bruno (șeful mafiei din Pennsylvania, interpretat de Harvey Keitel – aici simbol al ideii de Don ca gentleman ) și cu Jimmy Hoffa (senzaționalul Al Pacino).

Din triada pe care o respectă, bătăușul – mercenar – valet Frank îi este loial până la capăt mentorului său Bufalino, omul pe care l-a întâlnit de fapt, prima dată, într-o benzinărie, unde acesta l-a ajutat să-și pornească mașina. Frank înlocuiește rapid viața pe front cu viața în miezul crimei organizate, în care bărbații luptă pentru bani, putere, statut, mișcă lumea, iar femeile pun masa (nevestele lui), fumează și sprijină (nevasta lui Bufalino – Kathrine Narducci, jucată de Carrie Bufalino), gestionează (nevasta lui Hoffa – Welker White, jucată de Josephine Hoffa) sau… în cazul fiicelor sale, tac și se tem, iar singurul lucru pe care-l poate face pentru familia lui e să aducă bani și să spargă capete.

Chiar dacă îl apreciază pe Hoffa (pe care-l compară în celebritate cu Elvis și Beatles), faptul că primește de la Bufalino un ghiul de aur cu declarația „doar trei oameni îl au și doar unul e irlandez – tu”  îl plasează automat pe Frank în cel mai înalt cerc al încrederii/ familiei, pe care trebuie să o ajute pentru a opri decizia lui Hoffa de a lua din nou președinția sindicatului după ieșirea din închisoare, fiindcă le amenință afacerile.

Dacă acestora le dă savoare atribuindu-le atitudini, pasiuni (Bufalino adoră să mânânce pâine cu mâna și să facă singur mâncare italiană, Hoffa e terminat după înghețată) și manierisme, tuturor celorlați le face portrete caricaturale (găinarul Felix ‘Skinny Razor’ DiTullio –  Bobby Cannavale, sindicalistul mafiot Anthony Provenzano – Stephen Graham, Tony Giacalone – Patrick Gallo, Salvatore ‘Sally Bugs’ Briguglio – Louis Cancelmi, Chuckie O’Brien – Jesse Plemons) sau pline de dezgust (mafiotul Anthony Salerno – Domenick Lombardozzi, sindicalistul Frank ‘Fitz’ Fitzsimmons – Gary Basaraba) și încearcă să se plaseze ca pion esențial al jocurilor importante din diverse epoci – armă de încredere și mesager.

Robert De Niro cu ochi albaștri

Scorsese marchează majoritatea întâlnirilor cu epitafuri scurte (numele, data și contextul decesului) și utilizează din abundență contrapucte imagine – dialog pentru detensionare.
În același timp, îi oferă lui De Niro cele mai memorabile și memabile momente ale filmului – Frank subliniind pe hartă traseul spre Detroit, arătând ce arme trebuie să aibă și să folosească, în funcție de ținta pe care o are, aruncând tot felul de arme în apă din anumite locuri, scanând sau împușcând de la un metru diverși indezirabili și transmițând mesaje.
Frank e la un punct, în propria sa poveste, față de Hoffa, un adevărat Hermes, fiu al zeilor mafiei cu sentința în gură: „mi-au zis că i-au zis să-ți spun că e cum e” (mesaj transmis anterior de Bufalino).

Filmul poate fi împărțit și citit așa cum și-a împărțit și Frank viața – un prim episod „I heard you paint houses” – marcat ca atare și pe ecran, titlul cărții lui Brandt și expresia care definește „meseria” de hitman și alte două în epoci marcate de două replici ale lui Hoffa – „Big business and the government are working together, trying to pull us apart. Something’s got to be done”și „I know things they don’t know I know”, între limitele cărora se istorisesc tot soiul de operațiuni, acțiuni și reacțiuni (discursurile lui Hoffa, audierile, afacerile, operațiunea din Cuba, asasinarea lui Kennedy precedată de un transport de arme pe care-l face Frank la Dallas în mâinile unui tip pe care-l recunoaște apoi la TV ca parte din anchetă, condamnarea lui Hoffa, închisoarea, înlocuirea), respectiv revenirea și dorința lui de a controla sindicatul, îngrijorarea și mașinațiunile celorlați, culminând cu planul în care spune Frank că a fost inclus pe ultima sută de metri și pe care l-a dus până la capăt, împușcându-l.

Epilogul e mai degrabă contemplativ și fără răspuns, ca Frank în fața preotului care îl vizitează, a încercării de a-și determina fiica cea mare să-i vorbească (Peggy – Anna Paquin, care l-a plăcut enorm pe Hoffa, l-a ignorat complet din 1975) și pe celelalte să-l ierte, a acceptării dispariției celorlalți și plănuirii propriei înmormântări – alegându-și locul de veci atent, în apropierea membrilor familiei sale „de la muncă”. E un tip care trăiește cu ce-a făcut, față de care regizorul nu manifestă nici fascinație, nici repulsie, ci preferă să îl urmărească pas cu pas, din toate unghiurile.

Deși cartea e bogată în povești intime, Zaillian și Scorsese aleg să le omită în film, însă, unele din scenele domestice le sugerează ca parte din procesul actoricesc  – spre exemplu, copila Peggy primește o pereche de patine de la Bosalino, dar mai încântat e tatăl care-o îndeamnă să-i mulțumească și care în carte povestește că nu a avut niciodată jucăriile lui și că a primit o dată de Crăciun o pereche de patine, de împărțit cu frații; de asemenea, Frank recunoaște că  și-a neglijat familia, crezând că dacă aduce bani în casă e de ajuns, dar n-a fost alături de niciuna din neveste, nici de fete și că din punctul ăsta de vedere se consideră un ticălos egoist.

Extrem de apreciat de actori, pe parcursul carierei, pentru modul de lucru, regizorul le oferă tuturor spațiu și instrumente care ajută performanța.
„Cu Martin experimentezi, ataci riscuri, îți dă încredere. Îți pune plasa de siguranță când tu mergi pe sârmă, știi că e acolo. Lucrurile ies din tine pentru că el e acolo. E cel care aduce cele mai bune prestații ale noastre în cinema”, spunea recent Al Pacino, la prima sa colaborare cu Scorsese.

Departe de evidenta identificare a regizorului cu filmul ca în „Durere și glorie” al lui Amodovar, „The Irishman” al lui Scorsese e totuși în senzația comună a comentariului de viață la vârsta a treia, a nostalgiei, alegând un studiu de personaj în context și strecurând referințe la filme pe care regizorul le-a făcut, le-a văzut sau care i-au plăcut, implicit prin revizitarea unor scene/ momente (De Niro distruge un taxi ca acela pe care la condus în Taxi Driver și ajută la scufundarea altora) sau locații (mafiotul Joe Gallo  – Sebastian Maniscalco – își sărbătorește ziua de naștere la Copacabana, unul din locurile în care Scorsese a filmat pentru Raging Bull și Godfellas, și în care Don Rickles, jucat de Jim Norton are un show de stand-up. Rickles nu l-a urmat pe Gallo la Umberto’s, unde acesta a fost împușcat de Sheeran. 23 de ani mai târziu, Rickles a jucat in Casino al lui Scorsese).

Fără să alunece înspre conspiraționism, fetișizarea mafiei sau credibilizarea unui personaj ca Sheeran, a cărui mărturie târzie (înainte de moartea sa, în 2003) e în continuare contestată de mulți experți (dar din ale cărei drepturi de publicare Sheeran a asigurat o moștenire familiei), cu puseuri sumbre și teatrale, balansate de comedie, cu energie, pasiune și culoare, Martin Scorsese reușește să construiască un film relevant în popcult, un recviem pseudo-comic, o elegie a personajelor și un elogiu adus actorilor și evoluției artei cinematografice căreia și-a dedicat viața. Iar imaginea lui Rodrigo Prieto (The Wolf of Wall Street, Silence), montajul realizat de Thelma Schoonmaker (Raging Bull, Silence), decorurile lui Bob Show (The Wolf of Wall Street, Pan Am, Boardwalk Empire) costumele splendide de care s-au ocupat Christopher Peterson și Sandy Powell, precum și coloana sonoră semnată de Robbie Robertson, contribuie major la succesul viziunii sale.
Cu șanse mari la Oscar pentru actorie sau un „ensemble award”  de la Screen Actors Guild, „The Irishman”, e de văzut din 27 noiembrie pe Netflix, după 10 de ani de când a intrat propriu-zis în brainstorming.

„Cred că am vorbit prima dată cu Robert despre asta prin anii 80. Am vrut să facem versiunea noastră de ‘The Bad and the Beautiful’ sau ‘Two Weeks in Another Town, ne plăcea mult Vincente Minnelli. Am evoluat în direcții diferite fiecare, dar ne-am tot întors la idee, voiam să facem și altceva în afară de King of Comedy. Ne-am tot gțndit la anii 60, 70 din viața noastră, din cinema. Iar când el a primit cartea, mi-a dat-o și mi-a spus că asta ar trebui să fie proiectul. Mi-a povestit despre Frank, cum îl vede și mi-am dat seama că e fun film pe care trebuie să-l facem, mai ales noi la vârsta asta, reflectând asupra a ceea ce am făcut sau n-am făcut, dacă e vreo șansă de reabilitare, mântuire, cine știe.
(…) Mi-am dorit dintotdeauna să lucrez cu Al Pacino. Am avut o propunere, la un moment dat, dar n-am găsit finanțare. Pentru mine a fost așa, ca din stratosferă, de neatins. L-am întrebat pe Bob De Niro cum e să lucrezi cu el și mi-a zis că mi-ar plăcea mult. Mi-am dorit să fie amândoi, pentru că văd pe ecran magia relației și a prieteniei lor de 45 de ani.”Martin Scorsese (indiewire.com).

CITATE

*
Bill Bufalino: Frank Sheeran. Am I saying that right?

Frank Sheeran: Yeah, you said it right.

Bill Bufalino: Uh, under the contract, management can only fire a driver on very specific charges. So, do you ever show up late?

Frank Sheeran: No.

Bill Bufalino: Do you have any moving violations?

Frank Sheeran: No.

Bill Bufalino: Do you drink on the job?

Frank Sheeran: No.

Bill Bufalino: Do you ever hit anybody?

Frank Sheeran: On a job?

Bill Bufalino: Yeah.

Frank Sheeran: I don’t think so.

Bill Bufalino: Good. Then we don’t have nothing to worry about.
Bill Bufalino: You know, I don’t, uh, I don’t care whether you did it or not. That makes no difference to me.

Frank Sheeran: Yeah, I know.

Bill Bufalino: I’m here to defend you. Right?

Frank Sheeran: Right.

Frank Sheeran: What do you want to know? Do you want to know if I did it or not?

Bill Bufalino: Well…

*

Jimmy Hoffa: You always charge a guy with a gun. With a knife, you run away. So you charge with a gun. With a knife you run.

*
Angelo Bruno: You got a good friend here. You don’t know how good a friend you got.

*

Russell Bufalino: [to Jimmy] You might be demonstrating a failure to show appreciation.

*

Jimmy Hoffa: I know things they don’t know I know.

*

Russell Bufalino:  [to Jimmy] If they can knock off a president, they can knock off the president of a union.

THE IRISHMAN

Regizat de: Martin Scorsese

Distribuție: Robert De Niro, Al Pacino, Joe Pesci, Harvey Keitel, Ray Romano, Bobby Cannavale, Anna Paquin, Stephen Graham, Stephanie Kurtzuba, Jack Huston, Kathrine Narducci, Jesse Plemons, Domenick Lombardozzi, Paul Herman, Gary Basaraba, Marin Ireland

Produs de: Martin Scorsese, Robert De Niro, Jane Rosenthal, Emma Tillinger Koskoff, Irwin Winkler, Gerald Chamales, Gaston Pavlovich, Randall Emmett

Scenariu de: Steven Zaillan

Director de Imagine: Rodrigo Prieto

Production Designer: Bob Shaw

Costume Designer: Christopher Peterson, Sandy Powell

Editor: Thelma Schoonmaker